pardoseli vechi aşteaptă sărutări noi

sunt un lemn de stejar
frust
îmbibat de ani

buzele-mi pică de aşteptare
în gurile lor se adună termite

mă mănâncă de jos în sus de sus în jos

dar acum sunt îmblânzitor de tăceri
îmi cos singur ceruri pe burtă
iar noaptea pictez maci
pe cocoaşe de îngeri.

în uterul vacii nebune

creşteau nuferi
copitele ei îmi recitau din Beckett
încurcându-li-se limbile-n gură la fiecare răsuflare
vers cu vers
m-au îmbătat cu lichidul amniotic

un suflet îmbrăcat în pijama

se destramă fără jenă.
renasc.
mă decupez.
sunt propriul meu ev
de mămăligă.

sufletul meu miroase a benzină

a iarbă
şi a iubiri sintetice
neîncăpătoare pentru coate
o nebuloasă e în curs de a mă (re)naşte
într-o anti-fiinţă
ideea devenirii mă apăsă pe burtă
atemporală
mă încolăcesc în mine ca un cerc

dialoguri în cutie

stau pe bancă în parc
şi vorbesc cu supraomul
despre linia coapselor ca trăsătură esenţială
despre iubirile fără contur
despre teoria unei măşti
dumnezeu-omul

i-am spus că nu simt nimic pentru eternitate
sentimentul ăsta universal îmi provoacă silă
îmi limitez lumea la propria carne
inconsumabilă celorlalte guri

alt rege sau nimic

în tribune sclavii se revoltă
împotriva apocalipsului

e vremea monştrilor
când dumnezeu e arestat şi dus la eşafod
iar timpul e steril şi mort
abia râcâit de pe uter
când copiii nenăscuţi devin agresivi
şi îşi întind mâinile de cauciuc după mine